Când și cum omorâm personaje?

Pentru că recent am citit o postare pe FB legată de uciderea personajelor din cărți de către autori și percepția cititorilor vis-a-vis de eveniment, am zis că e cazul să detaliez puțin din punct de vedere al editării.

 Atenție! Editarea stilistică înseamnă sugestii către autor. Bune sau rele, deciziile finale îi aparțin cu totul.

Mai întâi, o carte în care nu moare nimeni, e o carte în care nu se întâmplă nimic. Vorbesc desigur de ficțiune, restul sunt cărți conforme cu realitatea și acolo întâmplările au decurs într-un mod pe care nu-l putem schimba.

Putem elima ușor din listă și orice roman polițist sau thriller. Genul nu poate exista dacă acolo nu e un criminal care să omoare măcar un personaj.

Ce se întâmplă în romanele de dragoste, de exemplu? Putem elimina un personaj principal, caz în care finalul nu mai poate fi fericit, lucrarea se transformă în dramă și autor și editor se luptă să stoarcă cât mai multă emoție și lacrimi de la cititor. Dacă mâna și creierul refuză să scrie o dramă și se alege un final cu bucurie și nuntă mare, tot mai putem omorî pe ici pe acolo.

Un rival/o rivală care pe tot parcursul cărții a băgat bețe în roate, a mințit, manipulat, a trădat etc. Personajul negativ. Dacă e construit bine și cititorul ajunge să-l urască din toți rărunchii, omorât atunci când trebuie, o să aducă o pace și un sentiment de împlinire în mintea celui care lecturează. E simplu de înțeles, e ca și cum s-a terminat furtuna și răsare soarele, pentru personajele principale nu poate urma decât o perioadă liniștită, plină de bucurii. Cu cât e mai apropiat personajul negativ de cele principale, cu atât emoțiile sunt mai puternice. Una e să te trădeze propriul părinte, alta un fost coleg de liceu.

Dar omorâte pot fi și personajele secundare.

E chiar indicat pentru a spori tensiunea și a creiona mai bine personajele principale. De exemplu, o ea, eroina principală, e dată afară din casă de un tată bețiv, abuziv, mamă denaturată, whatever. Îl întâlnește pe EL și crede că a dat fericirea peste ea dar la scurt timp el o înșeală, o bate, o minte, ea e terminată psihic că trece iar prin aceleași abuzuri ca în casa părintească. Eh, cum ar fi ca în toiul evenimentelor, o mașină să-l calce pe Țonțonel, cățelul ei drag, și acesta să-i moară în brațe? Te cam înțeapă sufletul să chinui animalul, că poate ai scris despre el cum alerga prin parc și-i lingea ei lacrimile de pe obraz și-i oferea alinare. Dar Țonțonel ar face bine să moară. Eroina ajunge pe fundul prăpastiei și de aici încolo nu poate decât să se ridice. Dacă ești editor și Țonțonel nu moare, doar își rupe un picior, explică-i autorului că ar fi bine să. Excepție face cazul când animalul are un rol esențial mai departe în carte – o salvează pe ea, găsește un secret îngropat în curtea casei, ceva important.

I know, it hurts

În cazul romanelor în serie, numărul personajelor secundare care trebuie ucise e nelimitat. Pentru că acțiunea se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, așadar unele pot muri de moarte naturală și ne dăm seama de asta fără a trebui menționat pe undeva. Dacă bunicul lui Tudorel îi dă niște sfaturi când băiatul de 16 ani se decide să plece din sat să-și facă un rost pe lume, la întoarcere, când Tudorel are 50 de ani, nu mai e nevoie să apară scris undeva că bunicul nu mai e. Doar dacă bunicul e vreun nemuritor, vampir, vrăjitor etc.

La ce ajută omorârea personajelor? La stabilirea plauzibilității. În viața reală mor oameni, buni sau răi, apropiați sau străini. E firesc.

O carte în care nu moare nimeni nu e credibilă.

Excepție fac cărțile pentru copii, iar aici e cel mai complicat de lucrat atât ca scriitor cât și ca editor. E bine ca cel mic să ia contact cu moartea, dar într-o manieră mai ușoară, netraumatizantă și e bine ca personajele negative să dea colțul la final. Vor avea destul timp ca adulți să realizeze că binele nu învinge mereu. Până în 13 ani e bine ca răul să fie pedepsit, binele să fie câștigător.

În funcție de categoria de vârstă în care se încadrează cartea, trebuie avut grijă la descrierea morții unui personaj. Dacă e pentru categoria 6-8 ani, nu o să explicăm cu lux de amănunte cum s-a înnecat colegul de bancă în excursia la mare, nici cum l-a devorat lupul în pădure.

Ca editor, trebuie să știi exact cărui segment de vârstă îi este adresată cartea ca să știi cât sânge și câte țipete lași în descriere. Nimeni nu vrea să dea comșaruri copiilor.

Când e cel mai bine să omori personaje?

Oricând ai o secvență de luptă. Omori câteva zeci sau sute de personaje fără nume, strecoară acolo și pe unul din cele importante. Unul, două, trei, depinde câte personaje târăște acțiunea după ea și câtă nevoie e de a mai limpezi lucrurile. Unele personaje și-au cam terminat rolul. Au ajutat pe eroul cărții să ajungă în punctul X și de acolo, nu prea au ce mai face decât să fie o cârjă emoțională precum Țonțonel, doar că cere ceva mai multă atenție. Într-o lucrare fantasy, history ori SF de proporții (peste 300 mii cuvinte) nu mai e loc și de astfel de personaje fără a sufoca cititorul care o să le piardă numărul. Pentru că acțiunea e lungă, noi personaje trebuie introduse pentru a avansa în poveste și nu poți trage de toate după tine la infinit. Așadar, în luptă pier inutilii. Dacă autorul nu s-a îndurat să mai omoare din ei, ca editor, ai liber la tăiat.

Când au trecut câteva capitole și personajele din prima parte n-au mai apărut deloc în schemă. Varianta cu ele făcându-și simțită prezența la final de carte, eventual salvând situația, e cea mai proastă decizie. Pentru că nici unui cititor nu-i place artificiul Deux Ex Machina. E ca și cum autorul n-a putut găsi altă variantă și s-a grăbit să încheie cartea să iasă la bere.

Dacă personajele secundare din primele capitole nu apar măcar pe la mijlocul cărții să mai contribuie cu ceva la avansarea acțiunii, omoară-le. Dacă ele nu au avut nume – a fost o simplă fată/băiat într-o simplă scenă, ele nu au fost percepute de cititor ca personaje efective, ci doar ceva pasager. Ele pot dispărea liniștite între pagini, fără a necesita o atenție specială.

Un personaj fără nume care doar a umplut paharul cu vin regelui va fi uitat, trecut cu vederea. Dar dacă autorul l-a numit Vasilică, l-a făcut înalt, blond și analfabet, atunci cititorul se va întreba spre finalul cărții, oare ce s-o fi ales de Vasilică? Dacă acțiunea cărții nu are legătură cu personajul amintit, cel mai simplu e să-l omori. Tu ca editor sau autorul. Poate că omul se satură să fie ospătar, pleacă în lume și-l mănâncă lupii. Sau într-o seară se utiă prea lung la decolteul reginei, varsă vinul pe lângă și a doua zi i se taie capul. Cel puțin știm ce s-a întâmplat cu Vasilică.

 

Despre omoruri și alte modalități de a elimina personaje nedorite voi vorbi în viitoare cursuri despre editare profesionistă.

See ya soon!

 

Fotografiile sunt preluate cu titlu gratuit de pe www.pixabay.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cart Item Removed. Undo
  • No products in the cart.